Toma
s-a născut,
ne spune tradiţia,
în Paneada, o cetate aflată
la hotarul de miazănoapte
al Galileei, ale cărei
ruine se mai văd
şi
astăzi
pe Înălţimile
Golan. Pliniu cel Bătrân
o numea Paneas, de la zeul Pan, pe care locuitorii îl venerau într-o
hrubă
de piatră,
din care izvora Banias, un râu cât o binecuvântare. Toma a crescut
hălăduind
pe munţii
din apropiere, obişnuit
cu ierni aspre şi
veri secetoase, cu vânturi care aduceau seara norii de praf ai
deşertului,
iar dimineţile,
miresmele pădurilor
de cedru. Lumea pestriţă
în care trăia
topise în aceeași
cetate credinţa
pură
şi
mândră
a iudeilor în dumnezeul lor, Iahve, cu cinstirea elină
a zeului Pan, ocrotitor al şoaptelor
pădurii
şi
al turmelor, dar şi
al îmbrăţişărilor
molatece şi
nelegiuite, tovarăş
al nimfelor şi
prieten al lui Dionis. Încă
de copil, părinţii
îi vor fi istorisit lui Toma despre isprăvile
lui Moise, dătătorul
de legi și
călăuza
poporului lui Israel prin pustiu, dar va fi auzit și
de peripeţiile
lui Pan prin codrii dimprejur. A avut, aşadar,
aproape, atât adâncul Cerului, cât şi
„dulceaţa
cărnii”,
pe care elinii nu numai că
o îmbrăţişau,
dar o şi
cinsteau. De învăluirea
plăcerilor
trupului l-a despărţit
însă
un dor, cu totul rar în învolbureala tinereţii.
Toma a avut mereu o sete, pe care apropiaţii
cu anevoie i-o puteau pătrunde.
El nu visa că
îşi
va găsi
o nevastă
frumoasă,
că
va avea casa lui şi
copii mulți,
zile de trudă
şi
sâmbete tihnite. Nu. Seara, când umbrele învăluiau
podişul
roşiatic
din faţa
cetăţii,
pleca în pădure
pentru a fi singur, doar el cu gândurile și
rugile lui. Şi,
în singurătatea
aceea, rostul omului pe pământ
i se înfăţişa
limpede, aşa
cum apărea
în paginile profeţilor
Torei. „Adânc pe adânc cheamă”,
spunea psalmistul, iar în Toma, acea chemare era mai aprigă
decât dorul tovarăşilor
săi
după
nurii fetelor din cetate.
Ochii,
mai ales ochii nu avea să
îi mai uite niciodată.
O privire blândă
şi
totodată
pătrunzătoare
care îți
țintuia
sufletul. Învățătorul
apăruse,
parcă,
de niciunde. Deodată,
tovarăşii
săi,
care negustoreau peşte
uscat prin satele prăfuite
ale Galileei, începuseră
să-i
vorbească
de un rabi tânăr,
ale cărui
cuvinte erau mai răscolitoare
decât ale oricăror
alţi
cărturari,
un rabi care făcea
minuni de te cutremurai. Știau
dragostea lui Toma pentru învăţătura
Torei, aşa
că
l-au îndemnat să
meargă
să-L
cunoască.
Toma s-a lipit de Iisus din prima clipă.
Setea care-l mistuise încă
din fragedă
tinerețe
își
aflase, în sfârșit,
alinarea. A lăsat
totul în urmă
cetatea în care văzuse
lumina zilei, casa, prietenii, părinții,
totul. Simțea
că,
până
să-L
întâlnească
pe Hristos, nu trăise.
Abia acum se trezise ca dintr-un somn de moarte, iar noua viață
pe care o avea nu mai era viața
lui. Toma trăia
pentru Iisus. Pentru El respira, mânca, se ruga, gândea, nădăjduia.
Pentru El trăia.
Din pricina aceasta, când Învățătorul
a început a le vorbi despre moartea cu care avea să
moară,
în inima lui Toma s-a căscat
un hău.
Fără
Mântuitorul, viața
lui nu mai avea nici preț,
nici bucurie. Ar fi lepădat-o
repede, ca pe o cârpă
veche și
străină.
Atunci când Iisus le-a spus că
trebuie să
meargă
din nou în Iudeea la Lazăr,
apostolii au sărit
ca arși:
„Învăţătorule,
acum căutau
iudeii să
Te ucidă
cu pietre şi
iarăşi
Te duci acolo?”. Toma a fost singurul care a acceptat
dorința
lui Hristos și
le-a spus scurt celorlalți:
„Atunci să
mergem şi
noi şi
să
murim cu El!”. Singurul! Celorlalți
apostoli, cuvântul lui Toma le-a părut
greu și
cu anevoie de urmat, pentru că
încă
mai țineau
la traiul lor pământesc.
Poate că
Toma, mai mult decât toți,
înțelesese
că
Hristos le arăta
un drum nou, pe care niciun cărturar
din lumea aceasta nu-l putea pătrunde.
„Doamne, nu ştim
unde Te duci; şi
cum putem şti
calea?”, L-a întrebat pe Iisus, atunci când le spunea că
pleacă
să
le gătească
locaș.
„Eu sunt Calea, Adevărul
şi
Viaţa”,
i-a răspuns
Învățătorul.
Toma știa
asta din adâncul sufletului. Domnul doar îmbrăcase
în cuvânt ceea ce inima lui rostise în toți
acești
ani în tăcere.
Nu
murise, dar nici nu trăia.
Ceilalți
ucenici îl vedeau mișcându-se
ca ei, dormind ca ei, gustând arar din bucate, dar Toma știa
mai bine decât toți
că,
odată
cu moartea lui Hristos pe cruce, din inimă
i se risipise orice urmă
de viață.
Soarele era în același
loc pe cerul siniliu al primăverii,
norii se purtau ca întotdeauna, pe deasupra Ierusalimului,
iarba mijea pe dealurile pietroase dimprejur, vestind, la fel ca
în fiecare an, trecerea iernii, dar pentru Toma, toate acestea erau
la fel de părelnice
ca un vis. Lumea sa pierise odată
cu moartea lui Iisus. De ce nu murise cu El, așa
cum îi spusese, vărsându-și
în acele cuvinte tot dorul și
toată
dragostea? Nu-și
putea răspunde…
Îl lăsase
pe Iisus să
atârne singur pe Cruce și,
odată
cu El, își
atârnase pe lemnul acela blestemat și
nădejdile
toate. Nu a putut să
rămână
cu ceilalți
apostoli. Ei erau vii, prea vii, iar el, un suflet de om spulberat de
durere. Așa
că
a plecat să
rătăcească
prin pustietăți,
așa
cum făcea
în copilărie,
atunci când căuta
tâlcuri la întrebările
inimii. A rătăcit
șapte
zile, iar în ziua a opta s-a întors printre ucenici.
O
lumină!
Da! O lumină
nouă
izvora din ochii ucenicilor și
din trupuri, din tot locul în care stăteau.
Ce să
se fi întâmplat? Fusese plecat o săptămână
încheiată.
Îi lăsase
temători
pentru viața
lor, triști
și
înspăimântați
pentru moartea Învățătorului,
iar acum stăteau
în fața
lui niște
bărbați
plini de bucurie și
de însuflețire,
încrezători
în viitorul lor. Răspunsul
l-a aflat fără
să
mai pună
întrebări:
„Hristos a înviat!”. Așa,
cum Îl văzuseră
în timpul vieții,
așa
cum stătuse
ani de-a rândul alături
de ei, așa
venise acum Iisus în cămăruța
cea strâmtă
și
prăfuită,
trecând prin ușa
pe care o zăvorâseră
bine, de frica mai-marilor templului. Toma nu i-a crezut. Dar nu
pentru că
nu voia, ci pentru că
nu putea. Iisus fusese viața
lui și
nu poți
să
aduci înapoi o viață
din vorbe, fie ele rostite chiar și
de prieteni de încredere. Moartea Domnului îi omorâse cu
totul înțelegerea
vieții,
a rostului ei. „Dacă
nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi
dacă
nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”, le-a spus
Toma apostolilor, aproape răstit,
iar ei au crezut că
le tăgăduiește
mărturia.
Lumina
dimineții
se strecura firav pe fereastra îngustă
a încăperii,
luminând fețele
apostolilor. Erau fericiți,
iar asta îl umplea pe Toma și
mai tare de tristețe.
Era cu ei și
era singur. Cu desăvârșire
singur. Atunci s-a întâmplat minunea! Pe negândite, fără
niciun semn, Învățătorul
Iisus a apărut
lângă
el. „Pace vouă!”,
le-a spus ucenicilor și,
din clipa aceea, Toma a simțit
că
Învățătorul
se întorsese. Nu doar în mijlocul ucenicilor, ci și
în inima-i lipsită,
până
atunci, de orice nădejde.
Acum vedea și
el, cu adevărat,
o Lumină,
o Lumină
care întrecea soarele. „Toma, adu degetul tău
încoace și
vezi mâinile Mele și
adu mâna ta și
o pune în coasta Mea și
nu fi necredincios, ci credincios”. Istovit de bucurie, Toma nu
a mai putut decât să
șoptească
„Domnul Meu și
Dumnezeul meu!”. Nu a mai apucat să
atingă
găurile
căscate
în palmele lui Iisus de piroane. Nu mai avea nevoie să
pipăie
ceea ce sufletul îi vestea, strigându-i cu putere. „Hristos
a înviat!”. „Pentru că
M-ai văzut,
Toma, ai crezut. Fericiţi
cei ce n-au văzut
şi
au crezut!”, a spus Învățătorul,
pecetluind cu aceste cuvinte faptul că
vederea lăuntrică
este mai presus de vederea ochilor, tot așa
cum Lumina dumnezeiască
este mai presus de lumina soarelui.
După
Înălțare,
apostolii au tras la sorți
pentru a afla în care parte a lumii sunt trimiși
să
propovăduiască.
Lui Toma i-a căzut
India și
s-a mâhnit. Crescuse într-un amestec de seminții,
legiuiri și
credințe,
la care nu voia să
se mai întoarcă.
Va fi vrut să
ducă
lumina Învierii la oile rătăcite
ale lui Israel, nu la păgânii
barbari dintr-un neam întunecat. În cumpăna
în care se afla, Domnul i s-a arătat
iarăși,
iar pacea cu care l-a învelit i-a dat încredințarea
că
misiunea e voită
de El
„Nu te teme. Voi fi cu tine clipă
de clipă.”
Cuvintele lui Hristos i-au dat aripi. În fapt, asta și
așteptase,
să
fie nedezlipit de Domnul. Dacă
pentru asta însemna să
propovăduiască
mulțimilor
de parţi,
mideni, perşi,
hircani, bactrii şi
brahmani, atunci avea să
plece cu bucurie spre ei.
În
timp ce se ruga într-o seară
în chilia sa ascunsă
în câmpiile Indiei, s-a simțit
prins într-un nor de lumină
și
s-a trezit în Ierusalim, în casa din Sion, cumpărată
de Ioan, cel pe care Iisus îl iubise nespus, și
în care cinaseră
pentru ultima oară.
Trecuseră
mulți
ani de când plecase din Cetatea Sfântă,
iar vederea locurilor în care pătimise
și
înviase Domnul l-a cutremurat. În casă
i-a întâlnit pe apostoli. Preacurata Fecioară
plecase la cer și
veniseră
toți
la creștetul
ei. Fusese așezată
în mormânt de trei zile, Toma venise din nou cu întârziere,
și
fiindcă
nu apucase să
își
ia rămas
bun de la Maica cea sfântă
care-L ținuse
pe Domnul la sânul ei, a vrut să
o vadă
pentru ultima oară.
Apostolii s-au împotrivit. Cum să
desfaci mormântul? Ruga lui Toma era o nebunie, dar era o nebunie
neînduplecată,
așa
că
în cele din urmă
i-au făcut
pe plac. Petru și
Ioan s-au opintit și
au prăvălit
piatra care astupa mica bortă
de piatră
în care o așezaseră
pe Maica Domnului. Toma a năvălit
în grota mormântului. Câteva fire de lumină
cădeau
peste umbra cenușie
a stâncii. Pe patul de piatră
nu mai era nimic, ci numai giulgiul cu care trupul Maicii Domnului
fusese învelit. Preasfânta înviase, aidoma Fiului Ei! Căzut
în genunchi, Toma și-a
simțit
sufletul cuprins de aceeași
Lumină
în care se scăldase
în a opta zi de după
Înviere. Știa
acum că
Hristos îl hărăzise
drept martor al celor mai mari minuni făcute
vreodată
de El pe pământ
Învierea Lui și
a Maicii Sale din morți.
Încet,
cu anii, Iisus i se mutase lui Toma cu totul în inimă
și
în cuget, călăuzindu-i
gândurile, pașii,
dorurile, durerile și
viața.
Acum putea spune și
el, ca Pavel, fratele său
în credință
„Nu mai trăiesc
eu, ci Iisus Hristos trăiește
în mine”. Iar viața
aceasta, singura viață
pentru care merita să
trăiască,
îl umplea de o fericire nebună.
Nu simțea
niciodată
obidirile la care era supus, pentru că
împărtășea
lumina evangheliei prin satele prăfuite
și
mizere ale Indiei. Ori de câte ori era lovit, scuipat,
batjocorit sau răstălmăcit,
știa
că
Iisus suferă
mai abitir decât El de mila oilor rătăcite.
Și
tot Iisus se bucura atunci când reușea
să
lumineze un suflet, să-l
îndrepte pe calea iubirii lui Hristos. Roade avusese destule,
căci
Învățătorul
îi dădea
întruna puteri, și
din cer. Așa
se întâmplase la Mylapore, când trăsese,
de unul singur, un trunchi uriaș,
pe care nu-l puteau urni câțiva
elefanți.
Spusese doar o rugăciune
din adâncul inimii, își
înfășurase
brâul în jurul copacului doborât de furtună,
iar apoi îl adusese până
la o biserică
pe care atunci o ridica. Bârna uriașă
se află
și
acum prinsă
în acoperișul
bazilicii, uimindu-i pe credincioși
și
necredincioşi,
deopotrivă.
Dar mai presus de puterea minunilor sale era cuvântul său.
Cine-l asculta cu luare-aminte lua calea lui Iisus cel smerit.
Toma arunca punțile
iubirii între oameni de toate soiurile și
castele, care în India sunt despărțite
prin ziduri de nevăzut
și
de netrecut. Îl ascultau nu numai sărmanii
printre care trăia
zi de zi, ci și
brahmanii înțelepți
ori nobilii bogați
sau chiar soțiile
regilor. Așa
s-a întâmplat în Mathura, unde Toma i-a convertit la Hristos pe
Vazan și
pe Terțiana,
fiul și
soața
regelui Vasudeva, împreună
cu mulți
nobili de la curtea acestuia. Când Terțiana
a început să
îi vorbească
de Iisus, regele și-a
ieșit
din minți.
L-a prins și
l-a torturat pe apostol, cerându-i să
se lepede de Hristos, dar Mântuitorul l-a ocrotit pe Toma de
chinuri, așa
că
regele Vasudeva, turbat de furie, a poruncit să
fie executat. Pe ultimul drum, Vazan, fiul regelui, a alergat după
Toma, rugându-l să-l
hirotonească
diacon. Apostolul a acceptat. A fost ultima sa sfințire.
Avea să
moară
răpus
de cinci sulițe,
la poalele unui munte, care acum îi poartă
numele. Viața
sa a sfârșit
topită
în viața
lui Hristos. A călcat,
ca și
ceilalți
apostoli, cu moartea pe moarte, încredințat
fiind că
este nemuritor în Hristos, că
viața
de aici e doar o trecere spre adevărata
viață
de dincolo.
Era
băiatul
lui, lumina ochilor și
mângâierea bătrânețelor.
El nu-l trădase,
ca soața
sa și
fiul său
cel mare, Vazan, care plecaseră
pe urmele lui Iisus. Copilul ăsta
îl ascultase, îi rămăsese
aproape, iar acum era amarnic chinuit de un demon. Vasudeva nu știa
ce să
facă.
Adusese toți
vracii și
brahmanii din regat. Fuseseră
aduse jertfe zeilor, îl potopise cu leacuri, dar în van… Mintea
băiatului
era din ce în ce mai întunecată
de umbrele care-l stăpâneau.
În iadul prin care trecea, o întrebare îi scormonea mintea lui
Vasudeva: dacă
Terțiana
și
cu Vazan, soția
și
fiul cel mare al său,
avuseseră
dreptate crezând în predicile lui Toma? Dacă
Iisus, zeul acela răstignit
de romani, ocrotitorul sărmanilor,
era cu adevărat
stăpânul
lumii? Dacă
ar lua, așa
cum se simțea
îndemnat, un pumn de pământ
de pe mormântul lui Toma, ca să-l
așeze
pe creștetul
băiatului
său
bolnav… Regele s-a perpelit nopți
albe, s-a mistuit în zile negre, fără
de număr,
până
când toată
mândria și
fala regală
s-au prăbușit
în urletele băiatului
său
îndrăcit.
Atunci a adormit și
a avut un vis. Îl el i-a apărut
Toma, dar nu zdrențuros
și
prăpădit,
ci îmbrăcat
în lumină,
ca un stăpân
al altor lumi: „Când eram viu, Vasudeva, nu m-ai crezut. Acum
cauţi
ajutor de la un mort? Dar dacă
vei fi credincios, Domnul meu Iisus Hristos îţi
va fi milostiv!”. Când s-a trezit, Vasudeva a poruncit
slugilor să-l
ducă
la mormântul apostolului. Cu mâini tremurânde, și-a
umplut palmele de pământ.
Când a ajuns la palat, a așezat
pumnul de țărână
pe grumazul copilului care tremura nestăpânit
și,
cu ultimele puteri, și-a
transformat gândurile în rugăciune:
„Doamne, Iisuse Hristoase, de vei tămădui
pe fiul meu prin rugăciunile
apostolului Tău,
Toma, eu voi crede în Tine!”. Când și-a
ridicat ochii din pământ,
a întâlnit privirea fiului său.
Pentru întâia dată,
după
luni de zile, vedea în ea lumina, nu negurile demonice. Și
de atunci, băiatul
nu a mai avut nimic. Vasudeva și-a
strâns toată
curtea și
s-a botezat cu toți
demnitarii săi.
De regatul său
s-a ales, în cele din urmă,
praful, dar mormântul Sfântului Apostol Toma e și
astăzi
cinstit și
iubit. Chiar în timp ce scriu aceste rânduri, prin el se fac
nenumărate
minuni. Izvorul lor e credința
neclintită
a lui Toma în Iisus cel veșnic
înviat. El, apostolul care s-a îndoit, ne apără
de necredință,
pentru că
e cel mai viu și
mai fierbinte și
mai sigur martor al ridicării
Domnului din morți.
sursa: Formula AS