Securitatea a fost construită, asemeni Cekăi lui Felix Edmundovici Dzerjinski, drept „sabie și scut” servind interesele partidului comunist, respectiv ale nomenclaturii și liderilor acesteia. Au existat momente de relativă „scăpare de sub control”, însă acestea au fost efemere și Securitatea a revenit urgent la matcă, adică a reintrat sub totala supraveghere a aparatului de partid, atât la nivel central, cât și local.
Nu am avut niciodată vreo iluzie privind rolul funest al acestei instituții. Regimul comunist, în România ori în altă parte, nu ar fi putut funcționa fără prezența ubicuă și terorizantă a poliției secrete. O poliție politică pentru care nu erau suficiente descurajarea și neutralizarea oricărei activități de opoziție, ci care urmărea controlul minților umane. Teroarea polițienească și cea ideologică au fost inseparabile, în cazul sistemelor totalitare, de dreapta ori de stânga.
Mărturisesc că, pentru mine, Securitatea a fost o instituție indubitabil criminală, lucru scris, de altfel, și în Raportul Final al Comisiei Prezidențiale. Criminală prin scopuri, comportamente, metode. Nu există circumstanțe atenuante pentru crimele împotriva umanității comise de Securitate. Din perspectiva mea, ele sunt imprescriptibile, tot așa cum nu se prescriu crimele juntei din Argentina ori cele ale dictaturii naziste. Scria odată marele istoric Richard Pipes: „Despre lucrurile pe care oamenii le-au făcut cu pasiune, nu se poate scrie fără pasiune”.
În acest sens, urmând lecția sa, dar și pe a unor François Furet, Martin Malia ori Alain Besançon, îmi asum o atitudine valorizantă în analiza pe care o întreprind. Mi se pare astfel o probă de daltonism istoric și moral să-i privim pe autorii „Scrisorii celor șase”, și mai ales pe Silviu Brucan, drept un fel de disidenți. Au fost fracționiști în interiorul PCR, au dovedit un anumit curaj (…)