La 3 octombrie 2020, se împlinesc 30 de ani de la momentul reunificării Germaniei, Berlinul devenind, la rândul său, un singur oraş.
Peste 100.000 de oameni au venit în Piaţa Republicii din Berlin, să sărbătorească reunificarea celor două state germane, după 45 de ani de separare. Cancelarul Republicii Federale Germania, Helmut Kohl (1982-1990), artizanul reunificării Germaniei, consemna în memoriile sale, că actul reunificării germane la locul din faţa clădirii Reichstag a reprezentat un moment istoric: „De la fereastra clădirii, social-democratul Scheidemann a declarat, în noiembrie 1918, Prima Republică Germană. Sfârşitul său a fost simbolizat de flăcări care au izbucnit din cupola clădirii, în 1933. După sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, sovieticii au ridicat pe ruinele sale steagul roşu şi au început divizarea Germaniei şi a Europei. Ce alt loc putea fi mai bun, după acei patruzeci şi cinci de ani, pentru sărbătorirea sfârşitului acestei diviziuni şi a începutului unei noi epoci, să sperăm, mai paşnice? „, potrivit https://icv.vlada.cz/.
Reunificarea Germaniei la 3 octombrie 1990 este una dintre cele mai importante etape ale istoriei europene de după 1945, circumstanţele premergătoare acestui eveniment istoric neputând fi limitate doar la perioada cuprinsă între noiembrie 1989 şi octombrie 1990, adică la perioada dintre căderea Zidului Berlinului şi actul reunificării germane. A doua jumătate a anului 1980 a reprezentat un important prolog politic al acestui proces.
La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, statul german a fost împărţit în patru zone de ocupaţie, controlate de Franţa, Marea Britanie, SUA şi URSS. La Conferinţa de la Potsdam (iulie-august 1945), Marea Britanie, Uniunea Sovietică şi Statele Unite au agreat ca, în aşteptarea unui acord de pace, câteva foste teritorii germane din est să fie preluate de Polonia şi Uniunea Sovietică. Puterile vestice au primit coridoare terestre şi aeriene pentru transport către Berlin prin Germania de Est. În mai 1949, forţele aliate au format un nou stat german, Republica Federală a Germaniei (RFG) sau Germania de Vest, iar la 7 octombrie 1949, este fondată oficial Republica Democrată Germană (RDG) sau Germania de Est, ca stat independent în zona de ocupaţie sovietică. La 10 octombrie 1949, administraţia militară sovietică transferă toate puterile administrative către noul guvern comunist.
Germania va rămâne divizată mulţi ani. În 1952, însă, liderul sovietic I. V. Stalin a sugerat ca statul să fie unificat. Puterile occidentale au fost iniţial de acord, dar cu condiţia ca alegerile libere să fie organizate în Germania unită, cu care Stalin, în mod evident, nu era de acord. În cele din urmă, ideea unificării s-a prăbuşit şi Uniunea Sovietică a decis să închidă toate punctele de trecere a frontierei dintre cele două ţări şi a început construcţia Zidului Berlinului, adâncind izolarea Germaniei de Est, https://enrs.eu/.
Relaţiile dintre cele două ţări au fost foarte tensionate în toată perioada Războiului Rece. Cu toate acestea, de la jumătatea anului 1980 au început să fie evidente anumite schimbări în comunicarea dintre politicienii din Germania de Vest şi cei din Germania de Est. Secretarul general al Partidului Socialist Unit al Republicii Democrate Germane (SED), Erich Honecker, a acceptat, ca prim reprezentant politic al Europei de Est, invitaţia de a vizita Republica Federală Germania în 1984. Întâlnirea însă nu a mai avut loc. Cei doi oficiali s-au cunoscut abia la 7 noiembrie 1987, în timpul vizitei lui Erich Honecker în RFG, prima a unui lider est-german. Ambii lideri au convenit asupra unei „cooperări constructive, în ciuda opiniilor diferite asupra problemelor cruciale”.
În 1987, Mihail Gorbaciov, secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), a anunţat o nouă politică în relaţiile cu Occidentul. Spre deosebire de predecesorii săi, Gorbaciov a considerat că este necesar să schimbe radical nu doar condiţiile economice şi politice interne, ci şi politica externă a Uniunii Sovietice, inclusiv atitudinea faţă de ţările est-europene. Reformele sale au suscitat imediat reticenţe în Berlinul de Est. La 25 octombrie 1989, în timpul vizitei sale în Finlanda, liderul sovietic a respins oficial doctrina lui Brejnev şi a recunoscut că ţările din Europa de Est au dreptul de a-şi face propriile politici, notează https://icv.vlada.cz/.
Rolul lui Helmuth Kohl, cancelarul vest-german (1982-1990) se dovedeşte decisiv. În iunie 1989, când Mihail şi Raisa Gorbaciov au vizitat Germania de Vest, Helmuth Kohl i-a promis liderului sovietic să-l ajute economic în caz de urgenţă, iar la sfârşitul lui octombrie – începutul lui noiembrie, se arată favorabil acordării unor credite de urgenţă. În contrapartidă, Helmuth Kohl putea spera cel puţin la o oarecare liberalizare a circulaţiei persoanelor între cele două Germanii.
În august şi septembrie 1989, zeci de mii de est-germani care încercau să treacă în RFG încep să aglomereze ambasadele Germaniei de Vest din Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia. La 10 septembrie 1989, începe exodul odată ce Ungaria acceptă să deschidă graniţele pentru cetăţenii est-germani; la 30 septembrie 1989, RDG şi RFG cad de acord ca refugiaţii aflaţi în ambasadele de la Praga şi Varşovia să primească permisiunea de a pleca în Vest. Peste 45.000 de est-germani ajung în Germania de Vest până la începutul lunii octombrie.
La 7 octombrie 1989, la 40 de ani de la crearea Republicii Democrate Germane, au avut loc numeroase demonstraţii. În acest context, Honecker a demisionat şi, la 7 noiembrie, întregul Birou Politic SED i-a urmat exemplul. La 9 noiembrie, graniţa dintre Republica Federală Germania şi Republica Democrată Germană a fost deschisă tuturor, fără formalităţi necesare. La Berlin, mulţimi de oameni au început să demoleze Zidul Berlinului.
Căderea Zidului Berlinului în noaptea de 9-10 noiembrie 1989 a survenit într-un moment de confuzie deplină pentru liderii comunişti din Germania de Est, evidenţiază ”The Walls Came Tumbling Down. The Collapse of Comunism in Eastern Europe”. În contextul presiunilor din partea populaţiei şi a Republicii Federale Germania, Partidul Comunist est-german a luat extraordinarele decizii din 9 noiembrie privind renunţarea la rolul de conducător şi acceptarea alegerilor libere. ”Iniţiativele esenţiale nu vin nici de la Moscova, nici de la Washington şi cu atât mai puţin de la noul guvern de coaliţie al lui Hans Modrow (…) vin din partea străzii şi de la Bonn”, evidenţiază „Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre”.
La 28 noiembrie 1989, cancelarul Helmuth Kohl prezenta un plan în zece puncte pentru reunificarea Germaniei. Cel mai important a fost cel de-al cincilea punct al planului în care era menţionată posibilitatea de a „dezvolta structuri federale între cele două state cu scopul de a crea un ordin federal în Germania”, potrivit https://icv.vlada.cz/.
Cu toate acestea, negocierile cu reprezentanţii politici din RDG au fost complicate de faptul că partea vest-germană nu ştia pe cine să considere partenerul legitim la masa negocierilor. În mod oficial, Egon Krenz, secretarul general al Partidului Unităţii Socialiste a Germaniei (SED), era cel mai înalt reprezentant al RDG, dar el nu a deţinut funcţia decât între 24 octombrie 1989 şi 6 decembrie 1989 şi, prin urmare, nu a putut garanta continuitatea procesului de negociere. Era evident că această problemă putea fi rezolvată numai prin alegeri generale în RDG, care au avut loc la 18 martie 1990. Alianţa pentru Germania a câştigat alegerile cu peste 47% din voturi. De asemenea, CDU-ul lui Kohl a participat la alegeri ca parte a acestei alianţe şi a câştigat peste 40% din voturi. Negocierile care au urmat asupra noului cabinet au fost constructive şi la 12 aprilie 1990 a fost numit un nou cabinet. Acesta a fost condus de Lothar de Maiziere (CDU), care a negociat cu Helmut Kohl viitoarele acorduri.
În ciuda dorinţei şi eforturilor germane spre unitate, cele patru puteri – Franţa, Marea Britanie, SUA şi URSS – au rămas responsabile pentru Germania în ansamblu, aşa cum fusese garantat aliaţilor în temeiul Tratatului de la Paris privind suveranitatea Republicii Federale Germania, încheiat la 23 octombrie 1954. La 5 mai, „Conferinţa 2 + 4” a început la Bonn, implicând miniştrii din Germania de Est şi de Vest şi cele Patru Puteri. S-a încheiat la 12 septembrie 1990, după dezbateri aprinse, cu „Tratatul privind soluţionarea finală cu privire la Germania”. Punctul 1 al Tratatului preciza faptul că Germania unită nu are şi nu va avea nicio pretenţie teritorială împotriva altor state. Armata germană va fi redusă la 370.000 de militari, iar trupele sovietice se vor retrage până în 1994. În plus, cele patru puteri au renunţat la responsabilitatea lor faţă de Germania.
Integrarea celor două state s-a făcut şi la nivel economic. Data declarării uniunii monetare între RDG şi RFG a fost stabilită, iar uniunea a intrat în vigoare la 1 iulie 1990. La 23 august 1990, parlamentul est-german (Volkskammer) a adoptat în sesiunea sa extraordinară reunificarea ambelor părţi ale Germaniei cu 294 de voturi pentru şi 64 împotrivă.
La 31 august 1990, Tratatul de reunificare a fost semnat de secretarul de stat al RDG Günther Kraus şi de ministrul de interne al Germaniei de Vest, Wolfgang Schäubl. Tratatul conţinea 45 de articole şi trei anexe. În tratat existau relaţii definite între cele două republici germane şi stabileau diviziunea de stat a fostei RDG cu cinci republici federale guvernate de Constituţia Republicii Federale Germania.
Alegerile parlamentare au avut loc la 2 decembrie 1990 şi rezultatele au fost următoarele: creştin-democraţi 44%, social-democraţi 33,5%, liberali 11%, Alianţa 90 /Verzii 4% şi comuniştii 2%. Cel de-al 12-lea Bundestag (Parlamentul Federal), constituit în urma alegerilor, a proclamat Berlinul drept sediu al administraţiei centrale. Pe parcursul celor 45 de ani de divizare germană, politicienii din Republica Federală Germană au dat în repetate rânduri asigurări, adoptând în acest sens mai multe rezoluţii, că, în cazul reunificării, vechea capitală germană îşi va relua funcţia tradiţională. Această promisiune se cerea respectată.