Mai mult ca în orice altă perioadă din istoria umanității, indivizii care au trăit în secolul XX s-au lăsat ispitiți de promisiunile mesianismului revoluționar, unul înrădăcinat în grandioase fantasme teleologice și imaginat de profeți care, în cea mai mare parte, își scriseseră manifestele în secolul anterior. Ori, spre a folosi formula filosofului și disidentului ceh Jan Patočka, secolul XX a cunoscut ascensiunea „supercivilizațiilor radicale” care au alergat după forme similare ideii de „biserică universală”.
Potrivit lui, acestea erau „angrenate în totalizarea vieții prin mijloacele raționalismului; avem de-a face cu dorința arzătoare pentru un nou centru, «de unde ar fi devenit posibil controlul gradual asupra tuturor straturilor, până la periferie»”. Conceptul de „supercivilizație” la Patočka este, de altfel, discutat în cartea lui Edward F. Findlay, Caring for the Soul in a Postmodern Age. Politics and Phenomenology in the Thought of Jan Patočka.
Dinspre ambele extreme, stânga sau dreapta, goana după reconfigurarea absolută a condiției umane a inspirat eforturile drăcești de a transcende ceea ce părea a fi carcasa filistină a instituțiilor și valorilor liberale. Putem revizita mai multe dintre aceste gânduri în cartea scrisă de regretatul Zeev Sternhell împreună cu Shlomo Avineri, Europe’s Century of Discontent: The Legacies of Fascism, Nazism, and Communism, sau chiar în Epoca postbelică a lui Tony Judt.
Mulți bolșevici, incluzându-i pe Aleksandr Bogdanov, Anatoli Lunacearski și cel mai probabil chiar Lenin, au găsit proclamarea de către Nietzsche a acelui Übermensch (Supraom) drept antrenantă și cel puțin fascinantă. Acest tip de influență „a atins o coardă sensibilă a sufletului rus care a continuat să reverbereze mult după receptarea sa inițială […] Ideile și imaginile derivate din scrierile sale au fost amalgamate, în (…)