La doar câteva zile după ce și-a preluat mandatul de ministru al Muncii, Violeta Alexandru privea abisul birocrației cu alți ochi: într-un subsol al instituției, inundate, arse de vreme, vărzuite de nepăsare, stăteau mii de dosare de pensie, păstorite de o turmă de funcționari eternizați pe post de rețeaua de pile și rubedenii care străpunge în toate direcțiile subsolul instituțiilor de stat. Până atunci, cunoscuse dezastrul instituțional doar din auzite și îl proiectase doar teoretic, aplicând principiile fractale și ecuațiile teoriei haosului care funcționează perfect în cazul statului postcomunist. Acum s-a uitat prea mult în abis și acesta a început s-o privească în ochi. I s-a spus că acele dosare nu mai sunt valabile și, după cât erau de distruse, cu certitudine nu mai aveau valoare, poate doar de simbol.
Abia așa, pătrunzând în anatomia bestiei birocrației, vezi de fapt pe ce picioare de lut și celuloză se sprijină Leviathanul statului: harababura din subsolul Ministerului Muncii poate fi multiplicată cu numărul de instituții de stat unde cohorte de funcționari se preocupă să întrețină haosul care le justifică salariile. La fisc nu scapi fără câteva cozi interminabile întinse pe mai multe zile pentru a-ți lua o adeverință sau a depune nu știu ce hârtie a cărei soartă este să putrezească într-un subsol asemeni dosarelor de pensie de la Ministerul Muncii. Sistemul integrat de evidență a persoanei pe care s-au dat sute de milioane de euro e boicotat sistematic pentru că, dacă ar funcționa, ar scurta existența instituțională a funcționarilor și i-ar substitui cu terminalele calculatoarelor: ce ne-am face dacă în loc de zece cozi și nu știu câte cereri și declarații ar trebui doar să dăm un OK pe internet? Sau nici atât? O contrarevoluție subterană, ca pe vremuri cea a luddiților, subminează orice reformă care ar reduce din (…)