Să te naşti în America într-o familie de origine germană, să iei parte la cel de-Al Doilea Război Mondial, să fii luat prizonier de către germani, la Dresda, şi astfel să te pomeneşti martor la bombardarea oraşului în februarie 1945 de către trupele aliate (experienţă relatată în Abatorul cinci), Kurt Vonnegut (1922 2007) a avut o viaţă cât pentru 10 romane, toate câte le-a scris (nu puţine) poarta pecetea harului.
Oricine a citit în 1963 aşadar, în plin Război Rece! , la apariţie, Leagănul pisicii, Art, 2016, trebuie să fi trăit la modul paroxistic finalul apocaliptic al romanului; nici astăzi, în plină pandemie globală, cartea nu-i o cură de sănătate, dar cel puţin ne-am obişnuit cu umorul negru & fantezia debordantă ale autorului, în spatele cărora stă un mare umanist, din stirpea lui Erasmus din Rotterdam. S-a scris foarte mult despre Vonnegut; la rându-i, Leagănul pisicii a fost citit & interpretat în fel şi chip, aşa că nu voi propune a suta (mia?) relectură cel mult o survolare a unor pasaje care şi astăzi i-ar face pe unii să scoată scântei pe ochi şi foc şi pară pe gură:
„ Cea mai înaltă formă de trădare, spuse Minton, este să afirmi că americanii nu sunt iubiţi, oriunde s-ar duce şi indiferent ce-ar face. Claire încerca să spună că politica externă americană ar trebui să recunoască ura, în loc să inventeze iubirea.
Presupun că sunt multe locuri unde americanii sunt urâţi.
Sunt multe locuri unde oamenii sunt urâţi.”
Peste alte câteva pagini: „Trebuia să mă concentrez asupra faptelor sale de sfânt şi să nu ţin seama de lucrurile diabolice pe care le gândea şi spunea.
Puteţi să mă citaţi, îmi spune. Omul este rău. El nu face niciodată ceva care să merite făcut şi nici nu ştie nimic care să merite ştiut.”
Mai spre final: „La drept vorbind, viaţa rămăsese la fel de scurtă, de nemiloasă şi brutală. Însă oamenii nu trebuia (…)