În cadrul e-conferinţei „Shared Future, Shared Responsibility. UN 75”, organizată de Centrul Internaţional Nizami Ganjavi şi Fundaţia Marianna V. Vardinoyannis, preşedintele Institutului de Studii Avansate pentru Cultura şi Civilizaţia Levantului a vorbit despre „Guvernanţă globală, domnia legii şi încetarea focului: cum se poate trece de la război la pace”, alături de Alteţa-Sa Hassan Bin Talal al Iordaniei, Mladen Ivanic, membru al Preşedinţiei Bosniei-Herţegovina 2014-2018, Kjell Magne Bondevik, prim-ministru al Norvegiei 2001-2005, Shaukat Aziz, prim-ministru al Pakistanului 2004-2007, Herman de Croo, secretar de stat, Belgia, Ana Palacio, ministrul spaniol al Afacerilor Externe 2002-2004. Dezbaterea a fost moderată de Eka Tkeshelashvili, viceprim-ministru al Georgiei 2010-2012.
Emil Constantinescu:
PACEA, FUNDAMENT AL GUVERNANŢEI GLOBALE
Organizaţia Naţiunilor Unite a fost creată la câteva luni de la sfârşitul celui de Al II-lea Război Mondial, cea mai mare catastrofă umană din istoria lumii şi, fără îndoială, cea mai importantă realizare a celor 75 de ani de existenţă a fost împiedicarea unui alt Război Mondial.
Actuala pandemie a readus brutal în atenţia societăţii globalizate valoarea vieţii şi ea ne reaminteşte că această lungă pace mondială nu a oprit pierderile de vieţi în războaie regionale, locale, civile sau în represiunile regimurilor dictatoriale care, pe parcursul unei perioade mult mai îndelungate, au depăşit pierderile de vieţi din timpul celui de-Al II-lea Război Mondial.
Este la fel de adevărat că progresul democratizării pe plan mondial, promovat de ONU, a limitat acest tip de represiune, încadrând-o legal drept „crimă împotriva umanităţii” şi Tribunalul Penal Internaţional a devenit un instrument util de sancţionare al acesteia.
Pentru a fi eradicat războiul, trebuie definit în legislaţia internaţională prin esenţa lui ca „o crimă în masă” şi abia apoi discutate circumstanţele atenuante sau agravante ale celor care îl folosesc. Clarificarea naturii criminale a războiului este o cale de prevenire a formelor moderne ale acestuia, războaie regionale, locale, războaie hibride sau globalizarea terorismului, care a înflorit folosind progresele informatizării şi reţelele de socializare.
Eliminarea războiului, ca modalitate de rezolvare a conflictelor, implică o mutaţie profundă în conştiinţa umanităţii pe care establishmentul politic, militar şi financiar nu o poate rezolva şi cred că un rol decisiv revine organizaţiilor internaţionale ca ONU şi a celor afiliate acesteia.
Societatea contemporană este afectată de conflicte deschise sau congelate ale căror cauze profunde vin din diferenţele de mentalitate şi psihologie colectivă remanente în memoria unor naţiuni, grupuri etnice sau religioase, ca o expresie a unor frustrări istorice.
Diplomaţia clasică, a căror subiecte sunt statele, bazată pe presiuni politice, militare, economice, poate controla un timp dar nu poate împiedica utilizarea lor în diferite momente de criză, când sunt instrumentate în mediul politic pentru provocarea unor şocuri emoţionale care să deturneze nemulţumirea cetăţenilor de la problemele economice şi sociale spre grupări etnice sau religioase considerate ostile.
Diplomaţia culturală poate funcţiona ca un mijloc pentru a preveni utilizarea „vinovaţilor de serviciu” în politicile belicoase pe plan intern şi extern. Ea începe cu dialogul bazat pe „acceptarea celuilalt”, dar se va împlini doar în „înţelegerea celuilalt”, când admiţi că şi poţi învăţa de la o cultură diferită de a ta.
Acest dialog este un bun instrument, dar o pace durabilă nu se poate edifica în lipsa unei Culturi a păcii. Pentru a da greutatea cuvenită acestui concept, pacea nu trebuie văzută doar ca o alternativă la război. Ea nu trebuie definită ca o valoare în sine, ci ca un instrument pentru apărarea celei mai importante valori a umanităţii – viaţa. Cultura păcii se obţine printr-un proces de educaţie care respinge violenţa nu numai în soluţionarea diferendelor militare, politice, economice, ci şi ca o formă de realizare a unor valori unanim acceptate ca libertatea, adevărul, dreptatea. Societatea umană a ajuns în prezent pe o treaptă de evoluţie în care spaţiul democratic s-a mărit substantial în dauna regimurilor autoritare, astfel încât instaurarea valorilor morale fundamentale ar putea fi realizată pe cale paşnică. Din păcate, copiii şi adolescenţii sunt permanent asaltaţi de propagarea pe scară largă a violenţei prin cinematografie, televiziune, mass media, reţele de socializare care constituie un mediu germinativ pentru orchestrarea urii. Ar trebui să ne gândim de ce istoria umanităţii continuă de milenii să fie o istorie a războaielor nu o istorie a civilizaţiilor, de ce eroii societăţii sunt „lords of war”, nu „lords of peace”.
De o bună bucată de timp organizaţiile internaţionale precum ONU, UNESCO sau societatea civilă încearcă se creeze o cultură politică a securităţii prin negociere şi cooperare. Pentru promovarea păcii şi înţelegerii în lume se caută cel mai mic numitor comun în jurul căruia să putem să cădem de acord. Este un demers corect şi binevenit mai ales pentru contracararea ameninţărilor imediate. Convingerea mea este că trebuie să ne propunem mult mai mult. Dacă vrem să realizăm o pace şi o înţelegere adevărată între oameni trebuie să ne concentrăm nu asupra celui mai mic numitor comun, ci să ne raportăm la cel mai înalt numitor comun – credinţa.
Prietenul meu Mladen Ivanic a trăit drama războiului din Bosnia-Herţegovina, unde co-există trei religii. A venit vremea ca bisericile să se întoarcă la scopul fundamental al religiei: Pacea. Acest lucru este necesar deoarece toate religiile condamnă războiul şi uciderea fiinţelor umane este un păcat capital.
În cadrul proiectului „Iniţiativa Levant pentru Pace Globală”, lansat de Institutul de Studii Avansate pentru Cultura şi Civilizaţia Levantului acum câţiva ani, am reuşit să aducem laolaltă lideri spirituali din toate credinţele. Un astfel de mesaj comun poate fi decisiv în prevenirea recursului la religie pentru alimentarea conflictelor.
Cultura păcii nu este un remediu pe termen scurt, este un lung „drum al nopţii către zi”, care nu poate fi parcurs decât printr-un program complex şi îndelungat de educaţie din copilărie până la senectute, la nivelul societăţii în ansamblu şi care până la urmă trebuie să fie asumat de fiecare dintre noi.