Alexandru Calinescu este un fost disident. Este profesor emerit de literatura franceza la Universitatea din Iasi, al patrulea oras ca marime din Romania. A relatat pentru publicatia franceza Le Figaro opinia sa cu privire la evenimentele ce se petrec in SUA, un arc peste timp care ii starneste amintiri neplacute dintr-un trecut marcat de presiunea ideologica pe care a experimentat-o.
Una dintre cele mai false teorii enuntate de Karl Marx este ca „umanitatea se separa de trecutul ei razand”. Nici caderea Constantinopolului, nici Revolutia Franceza, nici cel de-al Doilea Razboi Mondial si nici instaurarea regimurilor comuniste in multe tari nu sunt exemple de veselie colectiva. Cu exceptia, poate, in imaginatia unor nebuni, cum a fost jurnalistul care a descris bucuria extrema a locuitorilor din Phnom Penh la sosirea Khmerilor rosii.
Si nici nu este intotdeauna util sa ne separam de trecutul nostru: pentru unii, trecutul poate servi ca exemplu, pentru altii ca sperietoare. Cu alte cuvinte, acesta poate fi manipulat pana devine uneori o arma periculoasa. Pericolul provine in principal din faptul ca putem rescrie trecutul si il putem modifica pentru a-l face de nerecunoscut.
Nascut dupa razboi, am trait intr-o tara condusa de un singur partid care a facut totul pentru a distruge urmele unui trecut care nu i se potrivea. Partidul (trebuia intotdeauna sa scrii cuvantul cu majuscule) a dat ordin sa fie daramate statuile regilor si „burghezilor” al caror rol in constituirea Romaniei moderne a fost, in realitate, decisiv.
Istoria a fost rescrisa, au fost impuse cele mai crude falsificari pentru a glorifica Partidul si apoi marele Conducator. A fost necesar, cu orice pret, respectarea criteriilor corecte ideologic, criterii care au fost consacrate in Codurile de conduita morala si politica, coduri pe care Partidul le-a publicat periodic.
Punerea in aplicare a acestui vast program nu ar fi fost posibila fara omniprezenta cenzurii. In Romania, ca si in celelalte tari „socialiste”, cenzura a functionat dupa modelul sovietic. Totul, absolut orice trebuia sa fie supus cenzurii, inclusiv cele mai banale afise, ilustratii din carti pentru copii sau desene de pe cutiile de chibrituri.
De fapt, numele oficial al cenzurii era „Directia Presa si Tiparire”. Nu mai exista televiziune in direct, cu exceptia telejurnalului de seara (ai carui prezentatori citeau, constiinciosi, texte care aveau viza de cenzura) si intalniri sportive (acolo nu se putea face nimic: cu toate acestea, tribunele erau urmarite cu vigilenta, astfel incat sa nu existe gesturi sau sloganuri neconforme).
Adesea, opera literara era insotita de o prefata care permite contextualizarea acesteia si evidentierea limitelor ideologice, adesea datorate apartenentei de clasa a autorului. Dupa ce a facut o curatenie in trecutul cultural, regimul comunist a decis oricum sa recupereze acest trecut, nu in intregime si, in orice caz, doar dupa ce l-a supus unei analize critice. A fost creata atunci lista cuvintelor interzise, o lista care a crescut vizibil: astfel, in anii 80, poetii au descoperit ca denumirile pentru foame, frig, intuneric fusesera eliminate din textele lor pentru ca era perioada in care oamenii inghetau in apartamente, nu gaseau practic nimic in magazinele alimentare si adesea ramaneau in intuneric din cauza intreruperilor de energie (si din nou poeti victime de acest gen de cenzura putea sa se considere fericiti, deoarece in alte cazuri, cuvintele suspecte au fost complet inlocuite – cand cenzorul era zelos – prin antonime, frigul a devenit cald si intunericul a devenit lumina).
Toata lumea trebuie sa respecte principiile sanatoase si sa se comporte corect – acesta era un pas obligatoriu in procesul de construire a noului om. Proces care presupunea eliminarea „dusmanilor poporului”, inlaturarea descendentilor claselor „parazite” si „exploatatoare”, vinovatia tuturor celor care nu s-au consacrat, trup si suflet, revolutiei proletare.
Gardienii puritatii ideologice semnalau partidului incalcarile disciplinei si denuntau pe „deviationisti”. Cei mai „norocosi” dintre ei aveau voie sa-si faca autocritica. Aceasta putea lua dimensiunile unui adevarat spectacol, cu sute de martori, cu o organizare riguroasa si – asa cum s-a intamplat in special in „revolutia culturala” chineza – cu ritualuri care urmau sa-l umileasca pe „Vinovat”, consacrandu-i simbolic statutul de paria.
Ceea ce se intampla acum in Statele Unite si in alte parti pare a fi o solutionare a rafuielilor cu trecutul. Si, de asemenea, pare dificil sa detectam cea mai mica urma de umor. As spune chiar ca, in ceea ce ma priveste, este de o tristete infinita, pentru ca toate acestea imi amintesc de prea multe lucruri. Da, am mai vazut acest film. Si, ce este mai rau, l-am trait.
sursa: Orange