Combinația de filosofie și mit din marxism, explorată atât de convingător de Robert C. Tucker, i-a împiedicat pe filosoful radical german Karl Marx și pe discipolii acestuia din a înțelege dimensiunea subiectivă a istoriei și politicii. Principala dificultate asociată proiectului marxist vine din lipsa lui de sensibilitate față de alcătuirea psihologică a omenirii.
Obsesia pentru clasele sociale, pe care sociologul francez Lucien Goldmann a numit-o cândva punctul de vedere al subiectului istoric transindividual (o formulă lukácsiană, să fim înțeleși), eșecul în a pricepe infinita diversitate a naturii umane, graba de a reduce istoria la conflictul dintre categorii sociale polarizate, sunt toate substratul unei ideologii care, „căsătorită” cum a fost cu mișcări politice fanatice și sectare, a generat multe iluzii și tot atâta îndurerare pe parcursul secolului XX. Bazându-se pe cultul totalității, această teorie socială, care se dorea a fi și arhetipul explicativ suprem, a pregătit calea pentru degenerarea sa în dogmă și persecutarea ereticilor, evidențiați mai ales după ce marxismul s-a transfigurat în leninism.
Un bun exemplu al acestei dogme este teza Manifestului Comunist despre așa-zisul internaționalism inerent al clasei proletare, acea faimoasă declarație după care proletarii nu ar avea o patrie. Prin această teză, dedusă pe cale metafizică din proclamarea proletariatului drept întrupare socială a rațiunii hegeliene, Marx conferea clasei muncitoare un mandat universal fără nicio valabilitate empirică (ea se născuse din explozia de naționalism a anilor Marelui Război, spre groaza Stângii Zimmerwald și a altor internaționaliști marxiști). Marx a imaginat, așadar, un proletariat ideal, dispus oricând să renunțe la toate legăturile sociale, comunitare și culturale. Ceea ce s-a petrecut cu adevărat a fost exact opusul (…)