Ultima scrisă dintre groteşti, însă prima în sens valoric, Banda Trunchiului, de Paul Van Ostaijen (1896 1928), Tracus Arte, 2019, traducere: Doina Ionid şi Jan Mysjkin, Prefaţă de Jan Mysjkin, este „o poveste romantică despre briganzi şi dragoste” de-a-ndoaselea, primită în furci la apariţie, în 1932, apoi reeditată în mai multe rânduri, şi asta deoarece, dincolo de paginile mai mult sau mai puţin (deliberat!) scandaloase, „există ceva tragic în râsul arţăgos al scriitorului, cu atât de puţin timp înainte de moartea sa prematură” (Cornette).
„Trunchiul este un organism uman complet, mai puţin picioarele, din care nu are decât cioturile”, şi, peste câteva pagini, „Un trunchi este unic. De unde puterea sa talismanică. Şi noi avem în acest oraş monopolul trunchiului”, excelent prilej de a constitui o bandă de escroci a Trunchiului, cum altfel spre a-l trafica, ca întreţinut al damelor & talisman al femeilor uşoare. Lucrurile iau însă o turnură de-a dreptul halucinantă când se constată izbitoarea asemănare a „trunchiului ordinar” Alessandro cu marchizul de Mirlitonare, „reprezentantul Hidaliei la curtea regelui din Atupal”, şi el „trunchi” urmând să se căsătorească cu Angèle Collin, de viţă nobilă. Este punctul de plecare al „unei maşinaţiuni infernale”, cu răpiri & asasinate ca-n filme, bunul Alessandro (care „era la fel de trunchi precum Mirlitonarul, putea pre bine să se simtă ales…”) luând-o de nevastă pe feciorelnica Angèle, însuşi monseniorul Epernay oficiind slujba în biserica Sfânta-Gubule din Moaleşburg. Şi ce visuri frumoase nutreşte tânărul însurăţel pentru noaptea nunţii: „Eu sunt pasivitatea cea mai virilă din câte există. Sunt soţul ideal pentru femeia care vrea să domine bărbatul”, şi ce dezamăgire i-i dat să trăiască: „Infidelitatea pe la spatele soţului era ceva banal pentru Angèle. O contesă Collin este cavaleresc (…)