Anul 1989 a fost simultan un moment de grandoare și unul de sublim final pentru intelectualii central și est-europeni. Preț de peste patru decenii, ei au putut fi descriși ca aparținând unei categorii sociologice și politice aparte. Au împărtășit caracteristici care i-au distins de colegii lor din Occident: afirmarea existenței valorilor morale, refuzul de a susține chiliasmul utopic, paradigmele redemptive sceptice, precum și respingerea colectivismului în oricare din încarnările sale.
În numeroase cazuri, politica a fost privită ca un degradant exercițiu întru ipocrizie. Vorbesc aici, desigur, despre acei intelectuali care au rezistat și/sau au subminat regimurile leniniste ale regiunii. Mă gândesc în special la cei care au alimentat cultura și revizionismul democratic anti-comunist, acei indivizi care au creat în cele din urmă mișcarea disidentă. Ei erau intelighenția critică, „forțele armate” ale tăcutei revoluții din 1989.
Unele din cele mai importante evenimente ale Europei Est-Centrale au fost atrase de intervenția intelighenției critice în dezbaterile publice: de la Cercul Petöfi din Budapesta la Cele 2000 de cuvinte ale lui Ludvík Vaculík în timpul Primăverii de la Praga, fără a mai vorbi despre imensul impact al eseului lui Václav Havel, Puterea celor fără de putere, în întreaga regiune.
Experiențele redeșteptării politice în Europa Centrală și de Est au generat un statut special pentru intelectuali. Au fost făcuți să se simtă importanți și de neînlocuit. Discursul lor a permis emanciparea până în punctul demitizării minciunii prevalente și i-a invitat pe oameni să trăiască în adevăr. Viziunea lor asupra politicii a fost fundamental anti-politică, adică anti-machiavelică. Ei au respins logica docilității și au propus în schimb una a onoarei, sedițiunii și eliberării. În timp ce sistemul încerca să atingă toate (…)