Sincretismul ideologic al anului 1968

În anul 1968, regimul de la București părea să adopte o linie dacă nu liberală, măcar mai puțin rigidă. Era o făgăduință amăgitoare, câtă vreme Nicolae Ceaușescu însuși nu putea fi nicicum bănuit de propensiuni de tip Nagy ori Dubček. Făcuse parte din comandamentul creat în 1956 pentru a preveni acțiuni de revoltă inspirate de exemplul maghiar. Îi repugna destalinizarea și se simțea solidar cu pozițiile celor care i se opuseseră deschis.

Pentru analiza acelei perioade, amintesc aici volumul Lagărul comunist sub impactul destalinizării, coordonat de Dan Cătănuș și Vasile Buga (Academia Română, INST, 2006). Dincolo de declarațiile de paradă, Ceaușescu din 1968 nu era structural diferit de cel din 1956: închistat în dogme ponosite, suspicios, intolerant, intrigant, însetat de putere. Se vorbește uneori despre rolul moderator pe care l-ar fi jucat premierul Maurer. Este o altă iluzie. Niciodată, sub nici o formă, Maurer nu s-a opus nici lui Dej, nici lui Ceaușescu în privința opțiunilor fundamentale. Este posibil însă să existe un dram de adevăr în rumorile care circulau în epocă în privința îndemnului lui Maurer către Ceaușescu de a nu ajunge vreodată să aibă sânge pe mâini, deci de a nu urma modelul predecesorului său prin recurgerea la asasinatul politic. În rest, Maurer a fost, cum scria Petre Pandrea în Memoriile mandarinului valah, Leninul României.

Linia xenofobă în politica de cadre a fost expresia regenerării aparatului prin susținerea activiștilor total devotați lui Ceaușescu. Din umbră, Elena Ceaușescu era de-acum extrem de influentă. Referințele oficiale la ea sunt cât se poate de anoste, fiind pomenită doar astfel: „și soția”. Ca și amica ei, frivola Elena Maurer, care o consilia în aceste chestiuni, viitoarea „savantă de renume mondial” era ahtiată după blănuri, bijuterii și călătorii pariziene. Marile familii ale (…)

cititi articolul complet în Radio Europa Liberă