Pe timpul acestor luni în care bisericile au fost închise pentru enoriași, puțină lume și-a pus problema că ne lipsim de cel mai important ajutor sufletesc și spiritual pe care l-am putea avea: Sfânta liturghie și rugăciunea. Există oare vreun „leac” mai bun pentru spaimele însingurării la care am fost siliți?
Cel mai important ajutor la care vă
referiţi,
cel spiritual, a lipsit, desigur, în mare măsură.
În special, participarea directă
la Sfânta Liturghie, spovedaniile şi
împărtăşaniile
tuturor celor care ar fi dorit. Dar, din fericire, ajutorul nu a
lipsit în totalitate. Enoriaşii
au fost în comuniune cu noi în timpul Sfintelor Liturghii fie prin
intermediul Radio-TV Trinitas, fie prin transmisii directe, pe
internet, din bisericile de parohie. Iar spovedaniile şi
împărtăşaniile
au fost îngăduite,
totuşi,
la casele enoriaşilor.
Apoi, nu e vorba de frică
sau slăbire
în credinţă
în legătură
cu restricţiile
impuse bisericii prin Starea de Urgenţă,
ci de o respectare firească
a lor, solicitată
nouă,
pe cale ierarhică
bisericească.
Să
nu vă
miraţi
dacă
vă
spun că
această
respectare a fost cea mai corectă
şi
inteligentă
cale. Dacă
preoţii
şi
credincioşii
s-ar fi abătut
de la lege, odată
cu un inutil conflict de moment cu autorităţile,
ne-am fi expus unui risc conflictual de amploare şi
extins ca durată:
un procent din îmbolnăvirile
înregistrate în mod curent ar fi fost trecut automat în
contul preoţimii,
care, ştiţi,
este taxată
drastic pentru orice „derapaj”, real sau închipuit…
Nu neg faptul că
pentru unii creştinii,
mai vulnerabili, lipsa intrării
fizice în biserici poate însemna şi
o slăbire
de moment a credinţei…
Dar, din toate convorbirile mele cu fiii duhovniceşti,
şi
nu au fost puţine
în această
perioadă,
vă
pot spune că
s-a petrecut şi
o întărire
a credinţei,
asemănătoare,
cumva, cu cea din vremea persecuţiilor,
despre care citim în sinaxare. Toţi
credincioșii,
fără
excepţie,
fie la telefon, fie prin mesaje scrise, şi-au
mărturisit
dorul după
sfântul locaş
şi
dorinţa
de a fi din nou împreună
cât mai curând, neuitând să
ne adreseze cuvinte de îmbărbătare
şi
nouă,
preoţilor.
Mai mult: ştiind
dificultăţile
financiare la care suntem expuşi,
ca mai toate instituţiile
din ţară,
unii enoriaşi
au trimis ori au virat bănuţi
în contul parohiilor, din mult-puţinul
lor… Pe mine, unul, încurajarea lor sinceră,
şi
prin cuvinte, şi
prin ajutor financiar, m-a emoţionat
adânc! E limpede că
nu şi-au
pierdut tăria
credinţei
şi
nici dragostea faţă
de Casa Domnului şi
slujitorii ei.
Ce trăiri ați avut sfinția voastră slujind în biserica goală?
Am avut şi
am simţăminte
nemaitrăite
de mine, iată,
în cei aproape 40 de ani de preoţie!
O durere surdă,
însoţită
de o stinghereală
ciudată,
săvârșind
slujbe pentru credincioşi,
fără…
credincioşi!
M-au podidit şi
lacrimile de câteva ori, dar m-am ferit să
mă
vadă
colegii, trişti
şi
ei, peste măsură.
Pe de altă
parte, nu m-a părăsit
nicio clipă
nădejdea
că
vom trece şi
peste această
încercare a Ţării
şi
a Bisericii… Nu-i prima şi,
categoric, nu va fi nici ultima! Trebuie să
vă
mai spun ceva, întrucât m-aţi
întrebat de „trăiri”:
la predici mi-a fost cel mai greu, şi
cred că
tuturor colegilor preoţi,
la fel. În celelalte părţi
ale slujbei, cântând şi
citind, ştiam
şi
ştim
că
ne adresăm
lui Dumnezeu, prezent tainic tot timpul. La predici, deşi
rostirea este tot discursivă,
nu dialogală,
având creştini
în biserică,
în mod obişnuit,
le vedem reacţiile,
foarte importante pentru adaptarea ideilor, a tonului, a
timpului de expunere etc. Şi
atunci, ca să
pot predica, totuşi,
am început să-mi
imaginez cu ochii minţii
prezenţa
enoriaşilor,
la modul foarte concret, a câtorva, măcar:
în stânga, Petruţ,
Hanganu, Daniel, Poteraş,
Bucuroiu, Emilian, tinerii de la strană…,
în dreapta, credincioase nelipsite, precum Ada Calciu, Mariana,
Maria, Daniela, Profira, Rozalia, Elena ş.a.
Numai aşa
am scos-o cumva la capăt,
dar greu de tot!
Ce credeți că ne-ar putea învăța această experiență?
Foarte
multe lucruri. În primul rând, să
preţuim
sănătatea
mai mult ca până
acum, regulile de igienă
personală,
dar şi
de curăţenie,
împrejurul nostru. Să
ne dăm
seama cât de importante sunt protejarea mediului înconjurător
şi
alimentaţia
naturală.
Să
realizăm,
totodată,
că
responsabilii politici şi
managerii de spitale nu trebuie să-şi
mai bată
joc de sistemul de sănătate
şi
că
personalului medical trebuie să
i se asigure o logistică
de secol XXI, pentru ca bolnavii de orice fel să
fie trataţi
cu demnitate şi
în siguranţă.
În acelaşi
timp, toţi
românii credincioşi
au sesizat, deja, cât de importante sunt asistenţa
religioasă
din biserici, dar şi
rugăciunea
particulară,
pentru un moral ridicat, pentru echilibrul sufletesc şi
pentru o confruntare mai curajoasă
cu situaţiile
grele, epidemii, lipsuri, restricţii
etc., a căror
probabilitate de recidivă
este destul de mare. Şi
am mai învăţat,
de fapt, am mai văzut
ceva: comportamentul inadmisibil al unor politicieni cu privire
la simţămintele
religioase ale compatrioţilor.
Şi
asta trebuie să
ne pună
în gardă
pe toţi
pentru proximele alegeri. Dar şi
lipsa deontologiei profesionale a unor posturi de radio și
televiziune, ori a unor publicaţii
tipărite,
care au preferat şi
preferă
să
mintă
ori să
batjocorească…
De ce? Ca să-şi
mai asigure în conturi o mână
de bani murdari. Să
fim obiectivi, însă,
am văzut
şi
vedem şi
reversul: oameni politici şi
oameni de presă
corecţi,
spre cinstea lor, în faţa
cărora
merită
să
ne scoatem pălăria.
Pe 15 mai a început relaxarea treptată a măsurilor de izolare socială. Nu se știe, la ora la care vorbim, dacă bisericile se vor deschide pentru enoriași sau dacă va fi permisă participarea măcar la slujbe în spații libere. Sunt mai primejdioase bisericile decât magazinele, saloanele de înfrumusețare, frizeriile și cabinetele stomatologice, care au început să funcționeze?
Cu siguranţă,
nu sunt. Dar pot fi, dacă
nu respectăm
până
la capăt
anumite reguli, am zice, elementare. Cred că
e firească
ideea deschiderii bisericilor în etape, bine organizate: întâi, cu
slujbe în curţile
sfintelor lăcaşuri,
apoi, treptat, înăuntru.
Repet, însă:
cu respectarea regulilor sanitare de bază,
nu cu încălcarea
lor! Bisericile pot constitui, astfel, bune exemple şi
pentru alte instituţii.
Pentru asta, trebuie ca şi
noi, cei de la firul ierbii, preoţi
şi
credincioşi,
să
fim întrutotul solidari, respectând regulile de care vorbeam, dar
intensificând şi
rugăciunile
către
Dumnezeu, pentru îndepărtarea
pandemiei şi
pentru luminarea minţii
tuturor factorilor decizionali.
Claudiu Târziu (n. 1973, Bacău) a absolvit Facultatea de Drept la Iași și Facultatea de Comunicare și Relații Publice la București. Debut în presă: 1992. A fondat și a condus șapte publicații locale sau centrale, între care cea mai longevivă a fost revista „Rost” (2002-2012). A fost jurnalist de investigații la cinci cotidiane naționale, iar din 2006 este redactor la „Formula AS”. A publicat volumele: „Maria Ploae viața pe scene” (Ed. UCIN, București, 2014) și „Cei 13 care m-au salvat” (Ed. Rost, București, 2018).
sursa: Formula AS